Învierea Domnului: Strălucirea unei noi aurore

Ioan 20,1-9

În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt şi a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. Atunci, a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, şi le-a spus: "L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus". Au ieşit atunci Petru şi celălalt discipol şi au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile aşezate, dar nu a intrat. Atunci a venit şi Simon Petru, care îl urma, şi a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile aşezate, dar ştergarul, care fusese pe capul lui, nu era aşezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut şi a crezut; pentru că încă nu cunoşteau Scriptura: că el trebuia să învie din morţi.

Meditez!

Era totul pregătit pentru îmbălsămarea lui Isus. Femeile găsesc forţa de a îndeplini ultimul ritual şi de a încheia acest capitol din viaţa lor şi din viaţa ucenicilor. Nu şi-au putut imagina niciodată că Învăţătorul lor va avea un astfel de sfârşit şi că speranţele lor se vor nărui atât de dramatic. Piatra rostogolită peste mormânt era semnul pietrei care acoperea sufletul şi speranţa lor. Dar filmul fără niciun fel de happy-end nu se sfârşeşte aici. Lipseşte chiar şi trupul lui Isus: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus”.

Nici răutatea, nici trădarea, nici securitatea maximă şi nici piatra din faţa mormântului nu-l pot învinge pe Cel Viu, care se arată triumfător femeilor şi ucenicilor. Răul, păcatul, întunericul, moartea nu au ultimul cuvânt. Cristos, Domnul vieţii, este viu! A înviat! Cristos a înviat!

Lumea are nevoie mai ales de glasul tinerilor care să strige: Cristos e viu! Trăieşte în mijlocul nostru! Vrea să ne dăruiască plinătatea vieţii! Să strige cu toată credinţa şi să alerge la Dumnezeu, încrezători în milostivirea sa! Papa Francisc îi îndeamnă pe tineri să fie încrezători în această milostivire: „Noi îl căutăm, dar El ne anticipă mereu, ne caută din totdeauna, și ne găsește cel dintâi. Probabil vreunul dintre voi are o povară în inima sa și se gândește: Am făcut asta, am făcut aia… Nu vă temeți! El vă așteaptă! El este tată: ne așteaptă mereu!.”

Cristos cel Înviat îţi cere azi să te laşi umplut de această speranţă care oferă bucuria vieţii şi să proclami, mai ales prin viaţa ta, că Isus Cristos este viu şi este Domnul vieţii!

Mă rog!

Dumnezeule tu ai vrut ca fiul Tau să sufere și să învie pentru a ne mântui. Ajuta-ne să vedem milostivirea ta și dă-ne curajul de a duce vestea învierii în orice loc și în orice timp. Cristos a înviat!

De la tânăr la tânăr

Îmi aduc aminte că atunci când am intrat în Acțiunea Catolică îmi era într-un fel frică... de responsabilitate, de a vorbi în fața unei mulțimi: fie că era vorba de citit lecturile în biserică, fie că era vorba de a realiza o prezentare în fața unui grup. Acum îmi dau seama că fiecare an pe care l-am avut în AC a fost o creștere pentru mine în viața de zi cu zi reușind să trec peste aceste temeri.

Sărbătoarea Sfântului Iosif: misiunea care învinge frica

Matei 1,16.18-21.24a

Iacob i-a dat naştere lui Iosif, soţul Mariei, din care s-a născut Isus, cel care se numeşte Cristos. Naşterea lui Isus Cristos însă a fost astfel: mama lui, Maria, fiind logodită cu Iosif, înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. Iosif, soţul ei, fiind drept şi nevoind s-o expună, a vrut să o lase în ascuns. Cugetând el la acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt! Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale”. Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului.

Meditez!

Condiţia noastră se aseamănă atât de mult cu situaţia sfântului Iosif! El era de viţă regală, era din neamul lui David, şi cu toate acestea trebuia să îşi câştige existenţa muncind din greu ca tâmplar. Faptul că era „fiul lui David”, din seminţia regelui, nu îi garanta niciun privilegiu, nu îl scutea de efortul pentru a asigura bunul mers al familiei sale. În ciuda condiţiei sale umile intră în „familia” lui Dumnezeu fiind ales să aibă grijă de Fecioara Maria şi de Isus.

Dubiile şi împotrivirile sale sunt de înţeles! Este situaţia omului căruia îi este greu să se deschidă la ceva mai mare decât el, chiar dacă pentru aceasta a fost creat. Este condiţia noastră: deşi viaţa noastră este atât de simplă, totuşi suntem fiii lui Dumnezeu, suntem chemaţi să îl primim pe Cristos în viaţa noastră fără să ne fie teamă. „Mi-a fost frică” sunt primele cuvinte pe care omul le adresează lui Dumnezeu în Cartea Genezei. „Nu te teme” sunt primele cuvinte pe care Dumnezeu le adresează omului atunci când se revelează. La fel îi spune îngerul şi lui Iosif. Frica este începutul oricărei fugi (de iubire, de implicare, de responsabilitate etc.) şi de aceea pune piedici credinţei. Oricine este stăpânit de frică nu poate să îşi trăiască credinţa cu adevărat. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu doreşte să ne elibereze de frică şi să ne conştientizeze că suntem chemaţi la libertatea fiilor lui Dumnezeu. În momentul în care Iosif trece dincolo de teamă şi dubiu se deschide un orizont minunat: devine „partenerul” lui Dumnezeu, are misiunea de a da un nume Fiului lui Dumnezeu, îi este încredinţat copilul care va transforma destinul omenirii. Nu întâmplător Papa Francisc în Mesajul pentru Ziua Mondială a Tineretului de anul acesta se adresează astfel tinerilor: „Și tu, dragă tinere, dragă tânără, ai simțit vreodată așezându-se asupra ta această privire de iubire infinită, care dincolo de toate păcatele, limitele, eșecurile tale, continuă să aibă încredere în tine și să privească existența ta cu speranță? Ești conștient de valoarea pe care o ai în fața unui Dumnezeu care din iubire ți-a dat totul?”.

Iosif îşi îndeplineşte cu sârguinţă această nobilă misiune de a-l educa pe Isus şi de a avea grijă de Fecioara Maria. În felul acesta este un model pentru fiecare dintre noi. Să încercăm să îl imităm, să invocăm protecţia sa pentru întreaga Biserică şi pentru Acţiunea Catolică!

Mă rog!

Doamne, mă minunez de fiecare dată când observ câte lucruri minunate faci prin persoane simple, tăcute, ascunse. Ajută-mă să învăţ de la sfântul Iosif să înving orice frică şi astfel să nu fug niciodată de Tine şi nici din faţa responsabilităţilor mele. Amin.

De la tânăr la tânăr

Nu am scăpat nici eu de acele situaţii în care am simţit teamă în faţa unor decizii importante sau a unor momente semnificative din viaţa mea. De fiecare dată m-am gândit că aşa sunt eu, că aşa este normal. Acum îmi dau seamă că Dumnezeu vrea să mă elibereze de o astfel de frică ce poate să devină începutul unui drum înapoi. Domnul vrea ca eu să merg înainte! Poate chiar şi în ceea ce facem noi în Acţiunea Catolică renunţăm atât de uşor de a merge înainte!

Duminica Floriilor: Iubirea care nu obosește

Liturgia Cuvântului de astăzi ne prezintă istoria Pătimirii lui Isus după sfântul Luca.

Fiecare evanghelist ne arată o imagine diferită a lui Isus. Este aceeași realitate, dar fiecare subliniază un punct de vedere, o imagine a lui Isus, deoarece fiecare prezintă experiența sa, cine era Isus pentru ei.

Pentru Marcu, Isus este cel abandonat. Toți l-au abandonat; apostolii dorm, Petru îl neagă, Iuda îl trădează. Toți fug (Mc 14,50), un tânăr lăsând pânza a fugit gol, îndepărtându-se de Isus (Mc 14,52). Toți cei apropiați care i-au promis că nu-l vor abandona, că vor fi mereu cu El, că poate conta pe ei,acum s-au îndepărtat cu toții.

Evanghelistul Matei are în parte aceeași abordare ca și Marcu, însă pune o întrebare grea: cine este vinovat de moartea lui Isus? Pentru Matei toți contribuie în modul lor la moartea lui Isus. Toți sunt responsabili și au partea lor de vină. Iuda care a fost un instrument în mâna mai marilor preoți. Pentru care plin de entuziasm spunea „Chiar dacă ar trebui să mor pentru tine, nu te voi renega”(Mt 26,35), însă după acest angajament îl reneagă pe prietenul și maestrul său de trei ori. Responsabili de moartea sa sunt și Pilat și mulțimea, preoții și bătrânii poporului.

Pentru evanghelistul Ioan, Isus este omul care merge conștient și de bunăvoie să-și împlinească destinul: „Îmi dau viața ca s-o iau din nou, nimeni nu o ia de la mine”(In 10,17-18). Chiar dacă este condamnat, în realitate El este adevăratul rege și-i demască pe falșii regi ai acestei lumi, care vor să domine lumea.Adevărata regalitate nu are legătură cu ceea ce faci sau cu ceea ce ai; adevărata regalitate este legată de ceea ce ești. Regi sunt toți cei care luptă pentru adevăr și care au curajul să se grupeze și să se așeze în prima linie. Regalitate înseamnă să lupți pentru ceea ce crezi și să rămâi fidel crezului tău.

Evanghelistul Luca în schimb îl prezintă pe Isus ca cel care îi iartă pe toți. Evanghelistul Luca prezintă într-o lumină pozitivă personajele, le îmbunează: ucenicii i-au rămas fideli în diferitele încercări: „Voi sunteți cei care ați rămas cu mine în încercările mele ”(Lc 22,28), în Ghetsemani au adormit o dată și nu de trei ori și este un somn de tristețe (cf. Lc 22,39-46), dușmanii nu prezintă martori mincinoși ca în celelalte evanghelii(Lc 22,66-70; Mt 26,60-62), Pilat a încercat de trei ori să-l elibereze pentru că era nevinovat (Lc 23, 13-25), poporul este îndurerat pentru ceea ce se întâmplă (Lc 23,27) și chiar unul dintre cei doi tâlhari e bun (Lc 23,39-43).

În evanghelia lui Luca, Isus se preocupă de toți: vindecă urechea slujitorului în timpul arestării (Lc22,50-51), se preocupă de soarta femeilor în timp ce urcă pe Calvar (Lc23,28-31), îi iartă pe cei care îl răstignesc (Lc 23,34) și promite Paradisul tâlharului căit (Lc 23,43). Isus este cel care îi iartă pe toți. Iertarea este unul din cele mai mari daruri pe care le primim din partea lui Cristos pe Calvar.

Câte daruri nu ne oferă nouă Dumnezeu? V-ați întrebat vreodată de ce Dumnezeu dăruiește atât de mult? V-ați întrebat vreodată de ce Dumnezeu ne iartă mereu? Darurile lui Dumnezeu aruncă o lumină asupra inimii lui Dumnezeu. Dacă privim în viața noastră la câte daruri ne-a oferit Dumnezeu ne dăm seama ce inimă are Dumnezeu. Atunci când privim toate darurile acestea ne întrebăm: ai făcut toate acestea pentru mine Doamne?

Spuneam că iertarea este unul din cele mai mari daruri. Sfântul părinte Papa Francisc spunea: „Iertarea lui Dumnezeu este ca o mângâiere, ca o îmbrățișare. Când Dumnezeu ne iartă, ne iartă cu o îmbrățișareˮ. Fiecare tânăr trebuie să experimenteze această îmbrățișare a lui Dumnezeu în acest An Jubiliar al Milostivirii. În mesajul pentru Ziua Mondială a Tinerilor de anul acesta, sfântul părinte Papa Francisc ne amintește referitor la episodul din fragmentul patimii de astăzi: „Crucea este semnul cel mai elocvent al milostivirii lui Dumnezeu! Ea ne atestă că măsura iubirii lui Dumnezeu față de omenire este de a iubi fără măsură! În cruce putem atinge milostivirea lui Dumnezeu și ne putem lăsa atinși de însăși milostivirea sa! Aici aș vrea să amintesc episodul celor doi răufăcători răstigniți alături de Isus: unul dintre ei este îngâmfat, nu se recunoaște păcătos, îl batjocorește pe Domnul. În schimb celălalt recunoaște că a greșit, se adresează Domnului și îi spune: „Isuse, amintește-ți de mine când vei intra în împărăția ta!”. Isus îl privește cu milostivire infinită și îi răspunde: „Astăzi vei fi cu mine în paradis” (cf. Lc 23,32.29-43). Cu care dintre cei doi ne identificăm? Cu acela care este îngâmfat și nu recunoaște propriile greșeli? Sau cu celălalt, care recunoaște că are nevoie de milostivirea divină și o imploră cu toată inima? În Domnul, care și-a dat viața pentru noi pe cruce, vom găsi mereu iubirea necondiționată care recunoaște viața noastră ca un bine și ne dă mereu posibilitatea de a reîncepeˮ.

Și adaugă sfântul părinte Papa Francisc: „Preaiubiți tineri, Isus milostiv, are încredere în voi și contează pe voi! Are atâtea lucruri importante de spus fiecăruia și fiecăreia dintre voi… Nu vă fie frică să vă îndreptați spre ochii săi plini de iubire infinită față de voi și lăsați ca să ajungă la voi privirea sa milostivă, gata să ierte orice păcat al vostru, o privire capabilă să schimbe viața voastră și să vindece rănile sufletelor voastre, o privire care satură setea profundă care locuiește în inimile voastre tinere: sete de iubire, de pace, de bucurie și de fericire adevărată. Veniți la El și nu vă fie frică! Veniți pentru a-i spune din adâncul inimilor voastre: „Isuse, mă încred în tine!”. Lăsați-vă atinși de milostivirea sa fără limite pentru a deveni la rândul vostru apostoli ai milostivirii prin fapte, cuvinte și rugăciune, în lumea noastră rănită de egoism, de ură și de atâta disperareˮ.

Dragi tineri, ultima recomandare pe care Cristos o face apostolilor înainte de a se oferi pe cruce este: „rugați-vă ca să nu intrați în ispită!”(Lc 22,46). Rugăciunea este secretul luptei împotriva oricărei ispite. Rugăciunea este adevăratul secret pentru a trăi și a reînnoi în noi pătimirile lui Cristos. Rugăciunea este arma silențioasă, dar puternică pe care unii astăzi o consideră inutilă, dar care, la sfârșitul vieții, dacă ne vom ruga și vom crede, ne va face mult bine: „Isuse, amintește-ți de mine când vei veni în împărăția ta!” (Lc 23,42).

Mă rog!

Doamne, adevărata tărie pentru a depãşi problemele vieţii o găsim în fiecare împreunare a mâinilor şi înălţare a gândului spre Tine, deoarece speranţa găsirii căii spre izbândă numai Tu o poţi imprima în inima noastrã. Fii alături de noi în momentele de încercare şi întinde-ţi mâna spre a ne călăuzi în lupta contra răului. Amin.

De la tânăr la tânăr

Este un timp al mărturisirii, iertării şi regăsirii de sine, de regăsire a lui Dumnezeu în inimile noastre. Fiecare întâlnire în cadrul sectorului tineri avea loc înainte sau după un moment ce prezenta o oarecare importanţă. Dar simţeam în fiecare seară de rugăciune sau meditaţie în capelã că Dumnezeu avea grijă să mă liniştească şi să mă mângâie blând pentru a mă face conştient că El are un plan şi că în final toate vor aduce pe chip şi în suflet un zâmbet.

Duminica a V-a: Cuvintele din ochi

Ioan 8,1-11

În acel timp, Isus s-a dus pe Muntele Măslinilor. Dar în zori a venit din nou la templu şi tot poporul venea la el, iar el, fiind aşezat, îi învăţa. Cărturarii şi fariseii au adus o femeie prinsă în adulter şi, punând-o la mijloc, i-au zis: „Învăţătorule, această femeie a fost surprinsă asupra faptului de adulter. Moise ne-a poruncit în Lege ca pe astfel de femei să le batem cu pietre. Dar tu, ce zici?”. Însă spuneau aceasta ispitindu-l, ca să aibă de ce să-l acuze. Dar Isus, aplecându-se, scria cu degetul pe pământ. Întrucât continuau să-l întrebe, s-a ridicat şi le-a spus: „Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea!” .Şi, aplecându-se din nou, scria pe pământ. Când au auzit, au plecat unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni. El a rămas singur, iar femeia era în mijloc. Isus s-a ridicat şi i-a spus: „Femeie, unde sunt ei? Nu te-a condamnat nimeni?”. Ea i-a zis: „Nimeni, Doamne”. Isus i-a spus: „Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuiești!”.

Meditez!

Fariseii îi prezintă lui Isus un caz de adulter. Însă ei nu veniseră pentru a-i cere un sfat, ci pentru a-i întinde o cursă. „Dar tu ce zici?”, îl întreabă ei. Plutonul execuţie era pregătit. Pietrele în mâini. În faţa acestei dileme, Isus propune o soluţie genială: „Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea!” Aceasta a fost ca şi cum le-ar fi citit ca într-o carte întreaga lor conştiinţă. Isus cunoştea ce zace în inima fiecăruia dintre ei. Cristos nu aboleşte legea lui Moise, ci pune premisele pentru a o orienta în sens caritativ.

Aceasta este sentinţa lui Dumnezeu, scrisă pe nisip pentru ca vântul harului, vântul iertării să o ducă, să o şteargă. Nu mai rămâne nimic. Cristos, cu scrierea sa misterioasă, schiţează codexul milostivirii. Milostivirea nu se scrie pe materia dură şi nici nu poate fi fixată pe hârtie. Milostivirea se trasează pe suprafaţa delicată a unei inimi de carne, pe care Isus o simbolizează cu carnea moale a pământului. Viaţa înfloreşte în argilă, pentru că argila este aptă să primească o formă. Dumnezeu nu l-a făcut pe om din piatră. Numai pământul este fertil. Piatra este sterilă. Milostivirea este rodnică. Creează. Re-creează.

Isus ne învaţă că orice individ, sub crusta greşelilor, a defectelor, păstrează o zonă intactă, candidă, unde fiinţa sa cea mai autentică cultivă dorinţa de a se deschide spre cineva capabil de iubire. Această uşă care permite accesul în „sanctuarul” oricărei persoane nu se sparge cu umărul şi nici cu lovituri de pietre. Acest „teritoriu secret”, această „zonă protejată” nu se deschide în faţa unui raţionament, a unei dojeni aspre, a unui deget ameninţător; se deschide numai în faţa iubirii. Numai iubirea îşi face drum în acestă zonă neexplorată, printr-o privire de respect şi de acceptare, reuşind să transforme din interior o creatură.

La final, Isus este din nou cu poporul. De această dată, mulţimea nu mai este formată numai din farizei, ci din noi toţi, aşa veterani cum suntem în meseria de acuzatori ai fraţilor noştri. Dacă gândește cineva că adulterul este păcatul suprem în evanghelia de astăzi, se înșeală. Păcatele cărnii sunt rele. Dar cele mai diabolice plăceri sunt cele spirituale: plăcerea de a judeca, de a învinui pe oameni, de a umili și de a se răzbuna, plăcerea exercitării puterii, plăcerea de a urî. În omul păcătos poate exista eul diabolic (partea care acționează premeditat).

Când suntem înconjuraţi de dispreţul altora, condamnaţi după schemele unui moralism fără milă, străpunşi de privirile unor judecători cruzi, dar şi ipocriţi, există mereu o privire „diferită”, de o privire care mântuieşte. Cum arată privirea mea?

Mă rog!

Îmi mulțumesc, Doamne, pentru iubirea pe care o găsesc mereu pe chipul Tău! Învață-mă să îmbrac și eu pe cei din jurul meu cu aceeași dragoste în ochi și-n inimă. Amin.

De la tânăr la tânăr

Este greu să poți găsi sprijin în cei din jur atunci când încrederea este mică. Nu este ușor să știi cum să ceri ajutorul. Acțiunea Catolică m-a învățat să mă cunosc, să mă apreciez, să fiu conștient de valoarea mea în ochii lui Dumnezeu, înainte de toate. Sunt un om valoros, sunt un prieten iubit, sunt un acționar plin de entuziasm și bucurie prin slujire.

Duminica a IV-a: Despre libertate și alte iluzii

Luca 15,1-3.11-32
În acel timp, toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-l asculte. Fariseii şi cărturarii însă murmurau, spunând: "Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei". Atunci, le-a spus această parabolă: „Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!» Iar el le-a împărţit averea. Şi, nu după multe zile, fiul cel mai tânăr şi-a adunat toate şi a plecat de acasă într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit averea într-o viaţă de desfrâu. După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a aciuat la unul dintre cetăţenii acelei ţări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. Şi ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. Atunci, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!» Şi, ridicându-se, a mers la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Atunci, fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare! Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!» Şi au început să se veselească. Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi dansuri. Atunci, chemându-l pe unul dintre servitori, l-a întrebat ce este aceasta. El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat viţelul cel îngrăşat». Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit şi-l implora. El, răspunzând, i-a zis tatălui său: «Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am încălcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă bucur cu prietenii mei. Însă, când a venit acest fiu al tău care şi-a devorat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat». Atunci, el i-a spus: «Fiule, tu eşti cu mine întotdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!»”.

Meditez!
A visa la propria libertate, fără constrângeri, doar plăceri, distracţii şi prieteni; iată visul care ne cuprinde cu totul la vârsta adolescenţei sau a tinereţii. Este şi visul tânărului nostru din parabolă care doreşte independenţa cu orice preţ. El îşi spune: „Cine ştie câte lucruri aş putea face cu partea mea de moştenire?! Aş avea libertate de gândire, de decizie, aş putea să am tot ce îmi doreşte inima”. Însă tatăl său are inima frântă, fiul său vrea să îl părăsescă, însă ştie că nu îl poate reţine; îi oferă banii care i se cuvin şi îl lasă să plece. Liniştea sa sufletească s-a terminat… îi rămâne celălalt fiu, bun şi ascultător, însă nimic nu mai e la fel. Tatăl ştie că distracţiile nu pot să dureze şi nu vor umple inima fiului: el încă speră să se întoarcă. Din când în când trage cu ochiul pe fereastră, şi seara, când stinge lumina, îl cuprinde neliniştea. Dar într-o zi, iată-l, este chiar el, vine pe jos, cu hainele zdrenţuroase, murdar, urât mirositor… iar tatăl îi iese în întâmpinare; nu îi vină să creadă, dar e adevărat. Fiul murmură ceva, însă el nici măcar nu îl aude, îl îmbrăţişează, îl sărută, se murdăreşte şi el; apoi îl duce în casă, îl spală, îi oferă haine noi şi îi face sărbătoare pentru că l-a recăpătat sănătos. Tatăl este milostiv pentru că nu vede mai întâi păcatul fiului său, ci vede băiatul suferind, din cauză că şi-a renegat statutul de fiu. Atitudinea iertătoare a Tatălui vindecă rănile noastre provocate de păcat. Cum ne simţim atunci când păcătuim? Dar cum „se simte” Dumnezeu atunci când rătăcim în păcate şi vicii? Numai El poate să înţeleagă suferinţa prin care trecem. Să alergăm în braţele milostive ale Tatălui care ne aşteaptă cu multă răbdare!

Mă rog!
Doamne, cât de bun te-ai dovedit a fi mereu cu noi și cât de blând! Îți mulțumesc că mă ierți și mă primești în brațele tale. Amin.

De la tânăr la tânăr
Uitându-mă în urmă, observ că am crescut mult, atât fizic cât și spiritual. Mi-au ieșit în cale oameni din Acțiunea Catolică extraordinari, care m-au învățat multe lucruri bune. Am fost inspirată de activitățile desfășurate la un curs de președinți, iar acum am reușit să realizez activități energice cu ușurință iar cei din jurul meu se simt foarte bine.

Duminica a III-a: O credință doar a „frunzelor”?

Luca 13,1-9
În acel timp, au venit la Isus unii care i-au povestit despre galileenii al căror sânge Pilat îl amestecase cu cel al jertfelor lor. El, răspunzând, le-a zis: "Vi se pare că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni pentru că au suferit aceasta? Vă spun: nicidecum! Dar dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel. Sau vi se pare că cei optsprezece peste care a căzut turnul din Siloe şi i-a ucis erau mai vinovaţi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Vă spun: nicidecum! Dar dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel". Apoi le-a spus această parabolă: "Un om a plantat un smochin în via sa şi a venit să caute fructe în el, dar nu a găsit şi i-a spus viticultorului: «Iată, sunt trei ani de când vin să caut fructe în smochinul acesta, dar nu găsesc. Taie-l! De ce să mai secătuiască pământul?» Acesta, răspunzând, i-a zis: «Stăpâne, mai lasă-l şi anul acesta pentru ca să-l sap de jur împrejur şi să-i pun gunoi la rădăcină! Poate va face fructe la anul. Dacă nu, îl vei tăia»".

Meditez!
În mentalitatea iudaică, smochinul era asociat cu prosperitatea. Smochinul este primul pom amintit in Biblie, cu ocazia căderii primilor noștri părinți (haina cusută din frunze de smochin, Gen 3,7). Smochinul are o calitate unică, rodind aproape zece luni într-un an. El face parte dintre pomii reflorescenţi, dând rod de doua ori pe an (primăvara şi la sfârșitul verii) şi pe o perioadă ce poate ajunge la 80 de ani. Smochinul mai are o particularitate: mai întâi apar fructele, (sub formă de muguri) și abia apoi frunzele, iar ele se dezvoltă împreună! De la distanță, un smochin bogat în frunze promite și un rod la fel de bogat! Tocmai aici era problema: lipsa roadelor.

Mântuitorul se afla la sfârșitul celor 3 ani ai săi de activitate publică. Se apropia momentul pentru care a lăsat în urmă slava cerească și s-a întrupat ca om, momentul care avea să aducă izbăvirea într-o lume coruptă de păcat. Din nefericire, chiar poporul ales al lui Dumnezeu se afla într-o stare jalnică din punct de vedere spiritual. Cât de departe ajunsese corupția poporului ales. Însuși templul lui Dumnezeu era pângărit de lăcomie, răutate și păcat!

Isus se manifestă cu toată vehemența împotriva celor care se complăceau în acea situație. Marea greșeală în care a căzut poporul evreu a fost aceea ca s-a mulțumit doar cu „o religie a frunzelor”, fără să aducă rodul așteptat de Dumnezeu, şi anume acela de a fi lumina neamurilor. Evreii s-au ascuns în dosul „frunzelor” religiei lor: templul cu ceremoniile lui, Torra, zeciuiala, descendenţa din Abraham, pierzând din vedere faptul că pe Dumnezeu îl interesa în primul rând pocăința şi credinţa în fapte, şi abia apoi toate celelalte lucruri ale legii mozaice.

Cum arată credinţa mea? Nu sunt şi eu tentat de această credinţă a „frunzelor”? În afară de participarea regulată la celebrările liturgice, cum mai concretizez eu faptul că sunt creştin? Ce roade aduc eu?

Mă rog!
Doamne, îți mulțumesc pentru binele pe care îl faci zi de zi pentru mine. Și chiar dacă eu nu aduc roade în această lume, tu nu mă uiți. Ajută-mă să fiu un instrument al iubirii, al bunătății și al iertării în aceste timpuri zbuciumate. Amin.

De la tânăr la tânăr
Auzim în zilele noastre întrebări cum ar fi: oare cu ce a greșit acel om că suferă așa de mult, sau ce păcat grav a făcut acea familie de are numai necazuri și de ce acest om care este atât de rău parcă are numai bucurii? Cândva, și eu aveam această gândire. Vă mărturisesc că Acțiunea Catolică a fost o creștere în viața mea de zi cu zi. Oriunde auzeam acestea, Dumnezeu îmi dădea curajul să nu îi judec, ci să mă rog pentru ei. Dumnezeu este milostiv cu noi, indiferent de cât de mult am greșit.

Duminica a II-a: Schimbările din viața noastră

Luca 9,28b-36

„În acel timp, Isus i-a luat cu sine pe Petru, pe Ioan și pe Iacob și s-a urcat pe munte ca să se roage. Și, în timp ce se ruga, înfățișarea feței lui s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare. Și iată, doi bărbați vorbeau cu el: aceștia erau Moise și Ilie care, apărând în glorie, vorbeau despre plecarea lui care avea să se împlinească în Ierusalim. Petru și cei care se aflau cu El erau toropiți de somn; când s-au trezit, au văzut gloria lui și pe cei doi bărbați cu care stătea de vorbă. Când aceștia s-au îndepărtat, Petru i-a spus lui Isus: „Învățătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise și una pentru Ilie”, neștiind, de fapt, ce zice. Pe când spunea acestea, a apărut un nor și i-a învăluit în umbră, iar ei s-au înspăimântat când au intrat în nor. Atunci s-a auzit o voce din nor spunând: „Acesta este Fiul meu cel ales; ascultați de el!” Îndată ce a încetat vocea, Isus se afla singur. Iar ei au tăcut și nu au spus nimănui în zilele acelea ce au văzut”.

Meditez!

Duminica trecută am început itinerariul nostru spre Paști cu episodul ispitirilor lui Isus, un episod în care am putut vedea ce înseamnă să reziști ispitelor și cum poți să te transformi într-o persoană mai puternică. Astfel, mesajul pe care l-am primit din partea lui Isus este că, prin intermediul ispitelor, a dificultăților, putem deveni mai puternici în drumul nostru spre Dumnezeu. Astăzi vedem cum Isus, pe acest drum, nu este singur, este împreună cu apostolii.

Atât duminica aceasta, cât și duminicile viitoare, îl vom vedea pe Isus cum îi însoțește pe apostoli pe acest drum. Isus îi ia pe aceștia, îi duce pe munte și își schimbă înfățișarea înaintea lor. Prin intermediul evenimentului Schimbării la față, cu această voce care se aude din cer: „Acesta este Fiul meu cel ales; ascultați de el!”, cu această manifestare extraordinară, Isus se revelează celor trei apostoli Petru, Iacob și Ioan. Acest episod putem să-l privim și să-l înțelegem doar în cheia pascală. Isus se urcă pe munte, așa cum o va face și în Vinerea Mare, atunci când merge pentru a se ruga și pentru a se oferi total. În Vinerea Mare chipul lui Cristos se transformă, dar în acest caz este vorba de durere, de suferință. În acest eveniment de pe muntele Tabor, Isus se transfigurează în lumină, în glorie, iar îmbrăcămintea lui devine albă, strălucitoare.

De remarcat este faptul că evanghelistul Luca exprimă în cuvinte simple, comune, ceea ce este aproape inexplicabil. Privind atent aceste evenimente, îl vedem pe Isus care dorește să ne unească cu sine, să ne poarte alături de El în aceste experiențe ale schimbării. Descoperim cum Isus dorește să îi aibă aproape pe cei dragi lui. Acum îi ia cu sine pe apostolii: Petru, Iacob și Ioan, iar în Vinerea Mare urcă muntele răstignirii alături de mama sa, Maria, de Ioan, de femeile sfinte. Privindu-i pe aceștia, vede în ei întreaga umanitate. Când îi spune mamei sale: „Femeie, iată-l pe fiul tău!” și lui Ioan : „Iat-o pe mama ta!” această unire dintre aceste puține persoane, reprezintă, de fapt, întreaga umanitate.

Muntele Tabor evocă momentul în care Isus, marele Învățător, ne descoperă adevărata Sa identitate de Fiu al lui Dumnezeu. Taborul ne revelează nemărginita glorie a lui Dumnezeu, frumusețea sa de nedescris. Ceea ce se întâmplă pe Tabor este doar o pregustare a Paradisului. De această frumusețe rămâne impresionat chiar și Petru care își dorește să rămână acolo. Însă, atât acum pe Tabor, cât și în Vinerea Mare nu se urcă pe munte pentru a rămâne acolo, ci o face pentru a coborî. Pe acest munte, pe care se urcă, nu se rămâne, pentru că nu este condiția noastră obișnuită, aceea de a rămâne în glorie, așa cum ne spune însuși Isus,. Această urcare este diferită de cea din Vinerea Mare, când Isus urcă și rămâne răstignit pe cruce, însă doar pentru puțin timp, deoarece coboară în mormânt, ca apoi să se poată urca, din nou, ca Înviat la Cer.

Această experiență mare pe care apostolii o fac cu Isus, schimbat la față este una aparte. Evanghelistul Luca ne spune: „Petru și cei care se aflau cu el erau toropiți de somn; când s-au trezit, au văzut gloria lui și pe cei doi bărbați care stăteau de vorbă cu el”. Acesta vrea să ne transmită faptul că pentru a-L putea întâlni pe Dumnezeu, pentru a putea simți prezența Sa, omul trebuie să se trezească. Este nevoit să facă un salt, este nevoit să treacă dincolo de ceea ce vede, trebuie să treacă dincolo de nevoile sale, dincolo de ceea ce simte, dincolo de ceea ce percepe. În Vinerea Mare Isus le cere apostolilor în grădina Ghetsemani: „Rugați-vă, ca să nu intrați în ispită!”. Le cere apostolilor să se roage împreună cu El, să vegheze împreună cu El.

Deși Isus i-a chemat la o experiență profundă cu sine când s-a ridicat de la rugăciune și a venit la discipoli, i-a găsit dormind și le-a zis: „De ce dormiți? Sculați-vă și rugați-vă ca să nu intrați în ispită!”. În evenimentul de pe muntele Tabor Isus ne spune cine este. De ce? Pentru că apostolii aveau nevoie să fie întăriți pe drumul lor spre muntele Calvar iar mai apoi spre ziua Învierii. Acest lucru îl descoperim în textele paralele, căci: „Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: „Să nu spuneți nimănui ceea ce ați văzut, până când Fiul Omului nu va fi înviat din morți”(Mt 17,9).

Așadar, apostolii aveau nevoie să fie întăriți în credință, nu aveau nevoie de dovezi, pentru ca acestea nu ar fi fost suficiente, ci aveau nevoie să meargă împreună cu Isus pentru a-L cunoaște. Petru i-a spus lui Isus: „Tu ești Mesia!”, „ Tu ești Cristos!” dar, din păcate, știm cum au continuat apostolii acest drum. Această mărturie nu a fost suficientă pentru ca Petru să nu-l renege și ceilalți apostolii să nu decadă și chiar să-l lase singur pe Calvar. Isus, întărindu-i pe cei trei apostoli în acel moment particular,, a făcut-o cu un scop: chiar dacă apostolii îl vor vedea schimbat pe Golgota, ei să-și amintească de adevărata Lui schimbare de pe muntele Tabor. Nu a voit ca apostolii să uite cum L-au văzut în glorie. Schimbat în durere, în glorie și în iubire, dar într-o iubire care se dăruiește, transformat în gloria Învierii, care duce la îndeplinire această a doua coborâre de pe munte, Isus ne-a adus tuturor mântuirea.

Care este raportul nostru cu această lumină, cu Cristos? Cum facem ca această lumină să lumineze în viața noastră? Cum luminăm noi viața celor de lângă noi? Dragi tineri, să nu uităm că lui Isus i s-a schimbat înfățișarea în timp ce se ruga. Rugați-vă mereu și fără încetare, pentru că rugăciunea realizează în noi o adevărată schimbare la față a vieții noastre. Este necesar ca fiecare tânăr în programul său zilnic să-și fixeze un timp precis în care să se dedice rugăciunii, în cazul în care dorește cu adevărat să fie un tânăr dedicat acțiunii.

Deoarece a fi tineri ai acțiunii este cu totul diferit de a fi un simplu activist, căci acestora din urmă li se cere o acțiune oarecare, însă creștinilor li se cere o activitate care să aibă în vedere relația cu Dumnezeu.

Mă rog!

Te rog, Doamne, să mă ajuți să țin piept nedreptăților care îmi vin în cale. Ajută-mă să le răspund cu bine și să îmi dai putere să mă rog pentru ei. Amin.

De la tânăr la tânăr

De câte ori nu mi s-a întâmplat să fiu neîndreptățită sau să trebuiască să fac un lucru pe care nu mă simțeam pregătită să-l fac, dar încercam și îmi ieșea bine! Citirea lecturii, pregătirea unui moment și multe alte activități m-au determinat să devin astăzi mai responsabilă și să preiau inițiativa.